Pentru Zăpezile ce va să vină ...

Știu că va veni vremea când gerul ne va ingheța din nou nările, in fiecare dimineața, chiar dacă fularul făcut de bunica acum mai mult de treizeci de ani, un pic prea scurt, dar păstrând căldura amintirilor unei tinereți nu prea liniștite, încearcă să-și demonstreze utilitatea. Și îmi aduc aminte...

Mă așteptam să fiu puțin melancolic, dacă tot a nins atât de frumos, peste tot, ca intr-o vedere cu mult alb și străluciri glumețe. Poate e prea târziu? ... 

Zăpada scârțâia înghețat sub pașii bocancilor negri, despre care credeam cu încăpățânare că sunt de la armată, dar rezistă. 

E mai mult de un metru și jumătate de zăpadă sub noi, rasă la lamă de vântul ce s-a prăvălit de pe creastă, curgând de pe Custură spre refugiul ce poartă nume de flori rare, vineții, mai tari decât cerul de februarie pe care se-aud norii involburându-se. 

Mergeam repede, mai repede decât în miezul verii când trebuia urmată cărarea sinuoasă printre jnepeni și lespezi, ocolind și bolovănișul adunat la capetele viroagelor ce aminteau de gândurile neînțelese ale sinucigașilor... 

Mergeam repede, scurtând și îndreptând mereu drumul, ca într-o imensă piață albă, netedă, scursă domol spre nordul lăsat în spatele ranițelor ușoare de tură. 

Păstram șirul indian deși simțeam că am putea înainta precum linia de atac a secerătorilor din Bărăgan vara, prin lanul galben ca aurul Apusenilor. Zăpada inghețată nu opunea rezistență, se lăsa mângâiată pe tot corpul de privirea flămândă a soarelui. Probabil nici nu simțea pașii noștri de preatrecători prin veșnicie. 

Vroiam să ajungem pe creastă, erau cu noi câțiva copilandri pentru care ceea ce pregătise Mama Natură în acea zi, depășea prin imaginație tot ceea ce-i ceruseră ei vreodată lui Dumnezeu, făcând Divinitatea dintr-o dată mică și neînsemnată, incompatibilă cu spectacolul absolut al iernii perfecte. 

In liniștea absolută a bătrânului munte ne auzeam gândurile ciocnindu-se, amalgam de senzații și trăiri ce-am fi vrut să nu se mai termine. 

Deasupra, pe muchia subțire ce unea coloșii de piatră ce sprijină cerul, vântul de pe partea sudică cernea zăpada, în mici răbufniri de praf de stele, un drog vizual de care demult prinsesem dependență. 

Pe marea treaptă unde lacul cu nume de veselă fecioară își odihnește licăririle sub gheața subțire și frivolă, natura se cutremură, fierbând în pocalul urgiei. 

Atât a fost felia noastră de tort. Atunci. 

Atât a fost paharul nostru de șampanie. Atunci. 

Noi am mai fost poftiți la masa marelui spectacol și știm că mai avem destulă trecere să mai fim poftiți de multe ori la încă un festin la masa universului. Copilandrii care erau cu noi acum douăzecișicinci de ani, au acum locurile lor rezervate de fiecare dată. 

Zăpezile de-atunci nu s-au pierdut, ele doar va să vină. 

Și-nchin în cinstea lor!!! Și-a celor ce vor fi poftiți să le trăiască...

Neaveniții astăzi le blestemă, le urăsc sau le iubesc dacă din întâmplare vin exact când trebuie ca să-astupe mișeliile clanului căruia nu-i pasă. Nu le pasă de noi, nu le pasă de zăpada fericirii noastre. Citește AICI...